Amintiri din lupta de la Paulis

Amintiri din lupta de la Paulis

Articol preluat de pe http://www.worldwar2.ro/

Reporter: Cum va numiti, in ce localitate v-ati nascut si la ce data?

veteran de razboi Cucu Nicolae: Ma numesc Cucu Nicolae, m-am nascut in comuna Borod, judetul Bihor, la data de 14 noiembrie 1924.

R: Ce contingent ati fost?

CN: Cand m-am inrolat in armata nu am fost nici un contingent pentru ca trebuie sa va spun ca eu am fost copil de trupa. Eu am facut liceul in 1938, in 1940 m-am refugiat la Beius si am continuat liceul acolo ca si copil de trupa. Eram copil de trupa la Batalionul 6 vanatori de munte, comandant era colonelul Strat. Erau acolo doua batalioane, Batalionul 6 si Batalionul 11 si un divizion de artilerie de munte.

In 1944 se precipitasera evenimentele si era un ordin atunci ca cei care erau clasa a VIII-a [ultimul an de liceu, adica clasa a XII-a de acum – nota reporter] atunci nu ii incorpora. Pana la urma i-a luat si pe acestia, si pe cei din clasa a VII-a.

R: In ce perioada ati fost pe front?

CN: Intre 14 si 20 septembrie 1944, la Paulis. Luptele au durat de fapt numai doua zile.

R: In timpul zilelor saptamanii respective…

CN: Groaznice. Dar sa stiti ca eu n-am tras nici un glont. Eu am fost anul I, anul II a fost in linia intai. Eu am fost in linia a II-a., rezerva, in padurea Cladova am fost.

R: Ce grad si ce specialitate militara ati avut?

CN: Am fost soldat, puscas.

R: In saptamana asta cand practic ati fost pe front, ati fost ranit?

CN: Nu.

R: Povestiti-ne experienta d-voastra din timpul razboiului.

CN: Da, am amintiri din acel an 1944 incepand chiar cu data de 23 august 1944. Episodul Scoala de subofiteri Radna in luptele de la Paulis: vacanta de la acasa de la Borod din vara anului 1943 a fost ultima vacanta de vara petrecuta ca elev. Atunci ne-a lasat pe noi sa venim in Ungaria [satul natal al veteranului Cucu Nicolae ramasese in zona din Ardeal cedata Ungariei in urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940 – nota reporter]. In anul 1944, dupa cum am aratat, la 1 iulie am fost incorporat si am fost trimis la Scoala de subofiteri de infanterie de la Radna, unde am stat pana la 30 noiembrie 1944, cand am fost lasat la vatra, cand intrasem in clasa a VII-a [de liceu, adica echivalentul clasei a XI-a de azi – nota reporter] si aveam 19 ani si 7 luni. Cu aceasta vacanta incepe un nou episod din viata mea ca militar si refugiat .

In noaptea de 23 spre 24 august 1944, putin dupa miezul noptii, am fost treziti din somn de catre comandanti, spunandu-ni-se ca s-a incheiat pacea. Ne-am trezit toti si va dati seama ce bucurie a fost pe noi cand am aflat ca razboiul s-a terminat. Dar nu a durat mult si am aflat ce fel de pace se incheiase si ca eram inca in razboi.

Dupa ce ni s-a dat munitia de razboi, cateva incarcatoare pentru fiecare arma, am fost trimisi sa pazim un pod, unde am stat cateva zile in adaposturi individuale. Am indurat un frig foarte mare acolo, desi era numai luna septembrie, dar combinezoanele alea de pe noi erau foarte subtiri si ne simteam inghetati pana in maduva oaselor. Acolo la pod colegi din unitatea mea l-au capturat pe comandantul instructorilor germani pe care ii aveam la scoala de subofiteri. Ala a venit dimineata, locuia intr-o casa dintr-un sat vecin, in fiecare zi venea la scoala de acolo, nu stia de evenimente, a aflat abia de la ofiterul roman care il dezarmase ce s-a intamplat.

Una dintre primele misiuni pe care le-am avut dupa data de 23 august 1944 a fost aceea ce a escorta prizonierii rusi care fugisera din lagarul german de prizonieri de razboi de la Timisoara. Acesti prizonieri vagabondau prin sate si se dedau la dezordini, asa ca trebuiau adunati, bagati din nou in lagar, de data asta al nostru, pana cand ajungeau trupele sovietice, carora urma sa ii predam. Am insotit un astfel de transport de prizonieri rusi adunati de prin sate si transportati cu trenul spre noul lagar, cand am fost atacati de aviatia germana, care ne-a mitraliat. Prizonierii au luat-o la fuga strigand “samaliot, samaliot!” [“avion, avion!” – in limba rusa in original – nota reporter], fugind intr-un lan de porumb din apropierea liniei ferate, de unde ulterior cu greu i-am putut aduce inapoi, dar nu pe toti, ci numai pe o parte dintre ei. La fel am sarit din tren si noi, insotitorii lor, adapostindu-ne dupa rambleul caii ferate. In atacul respectiv au cazut victime cativa calatori civili. Cu prizonierii pe care i-am putut aduna am pornit pe jos spre lagar, unde am ajuns noaptea tarziu. Dupa predarea prizonierilor, acestia au fost pusi din nou sub paza severa pentru a putea fi predati comisiei rusesti ce urma sa ii preia. Cine stie care le-a fost soarta dupa predare, avand in vedere conceptia rusilor ca mai bine mort decat sa devii prizonier, asa ca se explica de altfel teama prizonierilor, preferand ei mai bine fuga si ascunzatoarea decat soarta cei ii astepta in Rusia. Dupa misiunea cu prizonierii, in cateva zile si-a facut aparitia in curtea scolii, unde eram adunati in careu, o autoblindata din care au coborat cativa ofiteri sovietici, primii pe care i-am vazut in viata mea, imbracati in uniforma lor ostaseasca, complet diferita de a noastra. S-au interesat de soarta prizonierilor germani din lagar, daca sunt bine paziti, mai ales ca se inmultisera intre timp cu cei capturati pe aeroportul de la Arad de catre scoala noastra. Acolo, pe aeroportul de la Arad, scoala noastra a luptat pentru prima data, dar nu in perioada asta, 14 septembrie-20 septembrie, ci mai inainte. Nemtii se instalasera initial nu la aeroport, ci la ferma noastra, cea de la Facultatea de Zootehnie, de acolo i-a alungat ai nostri, si atunci ei s-au baricadat la aeroport. Dar si de acolo i-au scos [ai nostri]. Presupun ca [ofiterii sovietici] s-au interesat si de efectivele scolii si capacitatea de lupta a noastra. Dupa indeplinirea misiunii pentru care venisera, ce nu a durat mai mult de o ora, s-au indreptat spre Arad, probabil tot cu scopul de a tatona terenul, in vederea sosirii grosului trupelor sovietice. Intr-o seara de la sfarsitul lunii august, numai ce primim ordin de a ne strange calabalacul si a ne deplasa in localitatea Neudorf pentru sapat transee. Probabil ca ai nostri, si a asa a si fost, se asteptau la vreun atac din partea ungurilor pe directia respectiva. Aici am sosit noaptea tarziu, incartiruindu-ne imediat la casele satenilor, nemti in majoritate. Ei aveau intiparitepe figurile lor teama de ceea ce avea sa se intample in urma armistitiului, inclusiv a pierderii razboiului de catre nemti, care era iminenta. Mandria si aroganta lor nemteasca disparusera ca prin farmec. Acum ei erau docili si abordabili, cu comportament de oameni obisnuiti ce asteapta sprijin in vremuri de restriste. Asa se explica faptul ca pe la toate casele unitatea noastra a fost bine primita, bucurandu-se de tot concursul gazdelor, care se straduiau a ne face misiunea mai usoara. Pe undeva ei nutreau speranta ca romanii, dat fiind sufletul lor bun si milostiv, ii vor ajuta in caz de nevoie, lucru pe care de altfel l-au si facut atunci cand a inceput deportarea lor, prin modalitatea casatoriilor mixte [dintre romani si etnici germani – nota reporter], datorita carora multe fete de nemti au scapat de deportare. Un var de-al meu s-a insurat cu o astfel de fata de neamt si a scapat-o de deportare.

R: Rusii ii deportau? Chiar din timpul razboiului, chiar atunci?

CN: Rusii! Chiar pe loc, cum ii vedeau pe strada, cum ii deportau. In Rusia.

La Neudorf, pe langa saparea transeelor, am executat si primele trageri organizate cu arma, pe care nu apucasem sa le facem la scoala din cauza evenimentelor de dupa 23 august. Cand ne dusesera in primele zile la pod, interesant e ca noi nu facusem trageri cu arma, dar ne dadusera gloante.

R: Deci nu stiati sa trageti cu arma?

CN: Am stiut, dar numai teoretic, pentru ca cu gloante nu trasesem niciodata. Facusem si premilitarie pe vremea aia si stiam cum arata o pusca, dar nu trasesem niciodata cu una.

R: Si cum v-ati simtit atunci cand v-au trimis la pod si nici macar nu stiati sa trageti cu pusca?

CN: Stiam ochi. Facusem practica la tinta cu subofiterii, aveau triunghiul ala dupa care iti spuneau sa ochesti mai la stanga sau mai la dreapta, la instructia aia fara gloante ocheam foarte bine, dar nu trasesem nici un glont, nici macar de manevra. Sincer, la pod, in misiune, nu ne-am gandit la faptul ca nu stiam de fapt sa tragem cu arma.

Sublocotenentul nostru, in timp ce sapam transeele la Neudorf, cauta sa ne insufle curaj, pentru eventualitatea unui atac-surpriza, spunandu-ne sa nu parasim transeele decat la ordin sau cand il vom vedea pe el ca fuge, “ceea ce n-o sa vedeti niciodata” a concluzionat el.

R: Si ce ati gandit, ce sentimente ati avut cand l-ati auzit pe sublocotenent spunand sa nu plecati din transee orice s-ar intampla?

CN: Pur si simplu nu ne-am gandit la asta. Nu ai frica atunci. Asta e misiunea, trebuie sa stai acolo. Cel putin eu n-am avut frica, dar nici ceilalti, n-am stiut ce-i frica.

R: Toti erati cam de aceeasi varsta, cam 19 ani.

CN: Da, toti eram colegi de clasa, aveam 19 ani.

Dupa terminarea misiunii la Neudorf ne-am intors iarasi la scoala. Nu bine ne-am intors ca un nou ordin, de aceasta data cu adevarat de lupta, a trimis scoala in intampinarea fortelor dusmane care ne atacasera intempestiv, inaintand rapid pe Mures in sus. Asa a inceput epopeea Paulis, din care am iesit invingatori. Practic, ea a inceput in 14 septembrie 1944, desi primii eroi ai Detasamentului Paulis au cazut in 13 septembrie, surprinsi de un raid al aviatiei inamice. Luptele au durat pana in 20 septembrie 1944. Astia din 13 septembrie cum au murit saracii: erau din Compania a 5-a si executau un mars si i-au surprins niste avioane. Sase au murit, iar restul companiei a fost aproape tot distrus, fiind raniti multi. Asta a fost in 13 septembrie, dar in 14 a inceput atacul.

R: Atunci ati primit d-voastra ordinul sa intrati in rezerva liniei I?

CN: Mai repede a fost asta [intrarea in rezerva primei linii]. Ne-am dus in 11 [septembrie 1944]. Ne-am dus cu totii colegii mei sa constituim rezerva. Eu personal ce misiune am avut la inceput: a trebuit sa ducem de la Compania depozit efectele militare, le-am dus intr-un sat dincolo de Soimus, cu carutele oamenilor [civililor], le-am dus si le-am bagat, imi aduc aminte, intr-un cotet. Dupa aia am venit inapoi la Cladova. Acolo era linia a II-a, in padurea de la Cladova.

R: Cum traiati in padurea Cladova, cum erati organizati?

CN: Asta era ordinul, cum ai ajuns pe o pozitie, primul lucru pe care il faci e sa iti sapi adapostul. Am sapat adaposturi individuale si in alea stateam. Era stramt. De dormit dormeam pe pajiste, pe pamant, puneai foaia de cort .

Dupa incheierea luptelor, plutonul nostru a primit sarcina sa adune mortii din campul de lupta si sa pazeasca scoala viticola din Ilis si pivnitele acesteia. De la aceasta operatiune a adunarii mortilor ne-a cuprins o asemenea greata incat vreo cateva zile n-am putut consuma mancare obisnuita, ci numai struguri. Puteau rau mortii, mai ales aia din tancuri. Aveam un coleg si cand am ajuns la tancurile alea acolo, ne-am uitat, cum sa ii scoatem pe aia morti afara ca trebuiau adunati ca sa-i ingropam si am inceput sa trebaluim, a iesit o putoare din aia…Erau foarte bine imbracati, toti tanchistii erau cu haine de piele, erau bine echipati. Astia erau din divizia Budapesta.

R: Tanchistii de care vorbiti erau rusi, pentru ca romanii n-au avut tancuri in acea lupta?

CN: Nu, nu erau rusi, erau inamici.

Pe de alta parte, tot in aceasta perioada ne-a fost dat sa asistam la scene de betie a ostasilor sovietici care intrau in pivnitele oamenilor si gaureau cu gloantele butoaiele cu vin din care isi umpleau canistrele de benzina, restul lasandu-l sa curga pe jos, adevarat prapad care se petrecea in unele cazuri sub privirile proprietarilor inmarmuriti si neputinciosi. Mie mi-a fost dat sa vad un rus mort in vin, in pivnita. Cat a baut el acolo, acolo a si crapat, ca s-a umplut pivnita cu vin din butoaiele ciuruite de gloante si s-a inecat. Plutea asa pe spate, in vin. Femeile din sat stateau ascunse de frica rusilor, ca de altfel pe tot locul pe unde ei treceau. Si la mine in sat, la Borod, si la Baita, maica si neamurile toate erau ascunse. Fetele la care m-am dus erau fugite pe padure.

Pentru a pazi pivnita scolii de viticultura am astupat intrarea cu un zid gros de caramida si ciment. Masura s-a dovedit salutara, pivnita nu a suferit stricaciuni, continutul ei ramanand intact. Pe la inceputul lui octombrie am fost rechemat in cazarma, continuandu-ne programul normal de instructie. La 1 octombrie a fost si intrarea triumfala, ca sa zic asa, a ostasilor care au fost pe linia I.

R: Revenind la momentul inceperii luptelor de la Paulis, cand v-au trimis in rezerva liniei I, vi s-a spus pe cine aveti in fata, cu ce inamic si cu ce forte va veti confrunta?

CN: Nu, nu ni s-a spus atunci nimic. Stiam doar ca sunt unguri cei care ne ataca.

R: Spuneti-ne mai multe despre modul in care erati echipati.

CN: Eram doar in combinezoane, fara casca. Aveam pe cap doar capelele obisnuite, dar aveam o bentita galbena la ele. Prizonierii unguri, din cauza echipamentului asta si din cauza rezistentei puternice opuse de colegii din linia I, ne considerau o trupa romaneasca de elita.

R: Prizonierii germani ce spuneau?

CN: Pe prizonierii germani doar i-am vazut in curtea casei unde erau tinuti, nu am discutat cu ei.

R: In saptamana aceea cand ati fost in rezerva liniei I de la Paulis, care a fost cea mai puternica impresie pe care vi-o amintiti?

CN: Noi ne asteptam acolo la orice. Stiam ca suntem pe front, pe linia a II-a si ca daca linia I nu rezista, intram noi in foc. Sa stiti ca nu ai frica atunci cand esti acolo. Asta am auzit si de la altii. Stii ca asta ti-e misiunea. Pentru asta te-ai pregatit. Fara sa filozofezi mult. Noa, merem la lupta. Noi, ca refugiati, eram si mai motivati sa luptam, ca sa ajungem acasa.

R: Daca ar fi sa le transmiteti generatiilor viitoare si celei actuale un mesaj, ce le-ati transmite?

CN: Sa aiba patriotismul pe carel-am avut noi. Imi face impresia ca acesta nu mai este acum. Adica sa tina niste principii morale. Sa aiba putin respect fata de cei care au luptat si si-au jertfit viata, nu numai in razboiul asta [al doilea mondial], ci in toate razboaiele.

veteran de razboi insigna

Advertisements

Tu ce crezi despre asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s